Sunt in Paris. Este un oras mai mare decat Bucurestiul, cu turnuri de fier inalte si inutile si monumente inchinate invalizilor din care se mai vad si astazi prin fata magazinelor. Dambovita lor foarte mult largita, are pe ea multe barci din flota lor locala pe care n-au vandut-o inca. Sunt multe pasarele a la Videanu, parcuri si gradini bine sistematizate. Daca Bucurestiul putea fi numit Micul Paris, capitala Frantei normal trebuia numita Marele Bucuresti. Am sa revin cand am sa reusesc sa ies din metrou petru ca odata intrat acolo poti sa te plimbi toata noaptea - astia uita sa-l inchida- si tinerii sunt multi si petrecareti cu chitare si fete cu sticle de vin sub bluze, de iti e mai mare dragul. Voi pune si niste poze. Deocamdata am vazut numai Arcul de Triumf - copiat de la noi - inainte de a intra in metrou.

   Blogăritul nefiind o meserie  nu se poate câştiga bani din el. Cel puţin eu nu consider că se poate cineva întreţine (viu) din aşa ceva, chiar dacă îşi pune o reclamă pe blog. Bloggerii sunt jurnalişti, scriitori, scriitori în devenire, miştocari, oameni de diferite profesii dar cei mai mulţi sunt elevi şi studenţi. Sau tineri cu diferite joburi. Foarte puţini bătrâni – da’ buni, dom’le, buni ! La prima vedere modul în care ai asigurată existenţa nu influenţează felul în care scrii pe blog. Dar dacă ai bani poţi să-ţi cumperi cărţi, poţi să călătoreşti şi oricum ţi se deschide mintea. E adevărat că unii tot bigoţi rămân. Sau poţi să ai bani dar să nu ai timp.Cel mai bine este să ai resurse financiare dar să dispui şi de timp liber. Un blogger din această categorie este avantajat. El poate fi mereu prezent pe blogul lui şi asta aduce trafic. Sunt unii care au o reţetă simplă pentru a realiza un trafic mare : postări cu subiecte simpluţe, astfel încât să poată să participe cât mai multă lume. Mai există genul de blog precum „Piţipoanca”, vulgar, cu umor de joasă categorie dar agreat de foarte multă populaţie. Citind mai multe bloguri m-am întrebat din ce trăiesc blogerii respectivi: din salariu, din veniturile realizate ca patron la o firmă, din activităţi independente, din moşteniri, etc. Eu trăiesc din salariu. Voi din ce trăiţi ?  

   Un aspect ciudat îl constituie modul în care la TVR Cultural este prezentată revista presei culturale. Doi tineri, Andrei Văcaru şi Camelia Drăghia reuşesc să ne dea serioase bătăi de inimă. De exemplu, Andrei Văcaru  apare de după vreun copac şi spune : „ Iată ce scrie în Observatorul cultural de săptămâna aceasta: că nu se mai poate suporta….” Dar tocmai atunci prin faţa lui Văcaru trece o basculantă şi nu se mai aude nimic. Nu se mai vede nici textul pentru că vorbitorul  ţine în mână revista. Sau ea, fata, Camelia Drăghia, cu ochi alunecoşi,  alunecă pe acoperişul de pe Biblioteca Naţională (ce-o fi căutând acolo ?!) ţinându-se cu o mână de sandale şi cu cealaltă de „Cultura”, încercând să citească ţinându-şi cu greu echilibrul, un text despre Mircea Cărtărescu. Sau despre Mircea Nedelciu. Sau despre Mircea Cel Bătrân. În cadru apar nişte muncitori şi-o schelă şi fata dispare, luând „Cultura” cu ea. Pentru că dacă o lăsa în dreptul ecranului  puteam să citim şi noi, telespectatorii, articolul. Vine din nou el. Stă în mijlocul unei fântâni arteziene, într-un loc protejat, chiar pe un pietroi din mijloc, iar şuvoaiele sar în jurul lui. Astfel, poate să citească ce vrea. Nimeni  nu-l va putea atinge. Prezintă o cunoscută revistă culturală din nordul ţării. Sau din sudul ţării. Deodată e-ntrerupt de fată, care e în apă. În apa mării, fiindcă ne arată o revistă din Constanţa. Articolele prezentate devin tot mai palpitante. Valurile care se apropie sunt tot mai mari. Oare ce-o să se mai întâmple ?  

     Se produce un fenomen de neînţeles : predarea ideilor unor oameni depăşiţi de vremuri – exemplu Dan Voiculescu, către alţii mai tineri, care nu au nici un motiv să ţină partea vechilor comunişti, deoarece n-au apucat vârsta pentru îndobitocirea respectivă. De fapt  îndoctrinarea din comunism a avut atâta succes nu datorită spectacolelor de la televizor cu preafericiţii din capul statului, ci a modului de trai. Dacă un măcelar trăia bine atunci, este acum imposibil de convins că majoritatea nu avea  salam pe masă.O explicaţie a atitudinii tinerilor lupi cu părul roşu rezidă din ceea ce au moştenit  (material sau ca mod de gândire) de la anturajul lor de după 1990, părinţi, mătuşi, etc. Creditele nerestituite venite pleaşcă spre taţii lor, (de la  Bancorex, etc.) i-a convins că e bine şi acum „în capitalism”, cu condiţia să-l asculte orbeşte pe şeful de partid că alfel le ia casa, limuzina şi gagica. Şi ce mare lucru să-l perie puţin, că doar altceva tot n-au ce face ?! Că doar n-o să-l citească pe rusul ăla de Tolstoi, care ne dă gaze naturale aşa de scumpe.

   Cum se poate face o tranziţie de „valori” de la bătrâni către tineri ?  Iată o scena dintr-o frumoasă zi de duminică:

   -  Acum, draga mea fiică, pentru că ne-am reunit cu toţii la masă, vreau să vă spun ceva, spuse tatăl. Nu trebuie să porţi un singur nume. Aduce ghinion, duce la o identificare uşoară şi te face vulnerabil. Mie de aici încolo – domnul V. privi peste gardul vecinului , - să-mi spuneţi „Croco”.  

   -  De aici mai încolo de grădina care se vede în zare, a domnului Becali?   întrebă ginerele.

   -  Mă refeream la timp. Sau puteţi să-mi spuneţi Dorin. Şi ăsta este un nume foarte drag mie.

   -  Dar când să-ţi spunem Croco şi când să-ţi spunem Dorin ? întrebă fata.   

   -  Dimineaţa îmi spuneţi Croco  iar după-amiaza îmi spuneţi Dorin.

   -  Dar noi nu te vedem niciodată dimineaţa.

   -  Nu contează ! Important este ceea ce am hotărât ! Dar cel mai important nume al meu este şi va fi FELIX !

  Apare femeia care servea masa, o doamnă care lucrase la firma Crescent, stilată şi tacticoasă, cunoscătoare a  trei limbi străine, doctorat în Cipru, care spuse :

   -  A venit domnul Sergiu !

   -  Aha ! Care domn’ Sergiu ?!

   -  Cel pe care-l cunoaşteţi dumneavoastră de mult !

   -  Păi eu cunosc foarte mulţi oameni cu acest nume ! Sergiu Nicolaescu ?! Sau Sergiu Medar ? Vedeţi, dragii mei, dacă acest om care mă stresează chiar în acest moment plăcut de duminică, dacă ar fi avut un pseudonim ca lumea, să zicem DOMINIC, că tot e azi duminică, ştiam despre cine este vorba ! Adică să-l invit aici în intimitatea familiei mele să-l servesc cu o cafea fără tva, sau să-l trimit în salonul roşu să mă aştepte ? Spune-i să mă aştepte ! Dau eu un telefon şi o să aflu care anume Sergiu este ! De aia vă spun, copiii mei, că trebuie să facem trecerea de la cei bătrâni, dar cu experienţă, conturi şi relaţii, la tinerii maturi, cum îmi place mie să le spun !

  -  Mă scuzaţi că dau buzna aşa, dar am venit să discut de albirea…pardon, de întărirea partidului, de alianţă, am discutat personal cu domnul Ilici !

  -  A, tu erai, Andoane, ce m-ai speriat, uite că m-am şi albit la faţă  ! De ce n-ai anunţat cine eşti ? Luai şi tu un  nume conspirativ ! Alcibiade, de exemplu !

  -  Alcibiade ?! zise Sergiu înspăimântat, uitându-se în stânga şi-n dreapta şi  luând-o la fugă. Degeaba strigă domnul V. în urma lui să rămână să-i dea o cafea cu dulceaţă, sau măcar să afle de la Sergiu  mai în detaliu ceea ce intenţiona acesta să-i  spună.

    Cum se poate explica faptul că oameni erudiţi şi respectabili prin ceea ce au înmagazinat în cap au totuşi o recepţionare ne-logică a societăţii contemporane ? Personalităţi culturale ca Răzvan Theodorescu, Eugen Simion,  Ion Coja,  Dinu Săraru,  Adrian Păunescu şi alţii se pare că nu au înţeles nici până acum că sistemul economic comunist era falimentar ; lipsa competiţiei libere ducea la o creştere continuă a costurilor tuturor produselor şi astfel producţia ajungea la colaps. Nişte oameni care se ocupă de istoria culturilor cu lucrări şi cursuri predate pe această temă pe la diferite facultăţi nu se poate să nu înţeleagă acest adevăr simplu : că o economie închisă, cu preţuri fixate de stat şi producţie cu pierderi planificate, nu poate duce decât la blocaj economic, la moartea producţiei din cauza lipsei de fonduri pentru reluarea ciclului de creaţie. Categoria de oameni care în timpul societăţii noastre dinante de 1989, bine situată în societate, (directori de întreprinderi, de spitale, de edituri, etc.) şi foarte mulţi alţii de prin comerţul exterior, securitate, procuratură, etc., au găsit şi după 1990 mijloace de a-şi rezolva problemele : împrumuturi de la Bancorex, jocul Caritas preferat de parlamentari, credite luate de la bănci create pentru a fi falimentate cu bună ştiinţă (Albina, Columna, Banca Religiilor, etc.). Unii şi-au creat nişte averi pentru care în Occident muncesc  câte trei-patru generaţii.

    Revenind la ceea ce spuneam la început cu privire la unele personalităţi care mai cred şi acum în virtuţile „comunismului şi societăţii socialiste multilateral dezvoltate” dar nerecunoscând acest lucru pe faţă, ci prin anumite idei, ca de exemplu că proprietatea ar fi un moft (Ion Iliescu), că statul ar trebui întărit în această perioadă (Răzvan Theodorescu), nu se poate totuşi ca în sinea lor să nu realizeze că sistemul comunist era bun numai pentru cei care erau în frunte, aşa cum la Caritas au câştigat numai primii depunători, ceilalţi vânzându-şi casele şi rămânând pe drumuri ca să plătească acel câştig  de opt ori mai mare decât suma depusă de cei  informaţi la timp că trebuie să fie pe fază.

    Într-o emisiune a lui Mircea Micu de pe DDTV, invitat fiind Ion Coja, discuţia a alunecat spre eternele teme că suntem conduşi de partide de dreapta care sug sângele poporului, că noi românii  suntem cinstiţi şi buni iar relele vin întotdeauna de la alţii; între timp a intervenit la telefon în direct un oarecare Stoica, un individ  care i s-a adresat lui Mircea Micu:   „Mirciulică !” „Da !” „ Băi Mirciulică, ţi-aminteşti când veneaţi voi la mine pentu pui şi alte alea ?!” „Nu ! Adică da. Adică cine spuneţi că sunteţi ?!” „Hai măi Mirciulică, nu–ţi mai aminteşti când veneaţi la fermă la noi pe timpuri, la Viorel Chiriţă, directorul combinatului?”  Micu spuse: „A, păi zi aşa, da, când veneam noi la Crevedia, cu Vadim Tudor, cu Eugen Barbu, cu Sabin Bălaşa, să luăm pui, contra cost ! ”  „Alo, ce cost ?! Să fim serioşi că nu vă ceream niciun ban !” „N-a că s-a-ntrerupt !” dar  în telefon, acelaşi Stoica tot spunea : „Da, s-a întrerupt că n-aţi mai venit de când e cu plată ….” Mircea interveni : „Uite, domnule Coja, ce păcat, atunci când să vorbeşti cu prieteni vechi mereu se întrerupe legătura telefonică şi nu se mai poate discuta….”Dar se aude foarte bine !” spuse domnul Coja. Chiar dacă s-ar mai putea mai puţine telefoane d-astea în emisiune domnule Micu, că eu n-am apucat să spun mai nimic despre Tăriceanu, care se duce foarte des la Budapesta, pentru complotul …”. Fu întrerupt de vocea de la telefon „Şi venea şi Fănuş, şi Claudiu Tănăsescu, şi mâncau şi beau şi luau şi la sacoşă” „Alo, cine eşti domnule? Contra cost ! ” „Ce cost, Mirciulică, să fim serioşi ! Păi era pe vremea cealaltă ! Nu plătea nimeni nimic, ce, eram proşti ??” „Alo, domnule, te rog să termini, nu te cunosc !” Ion Coja intervine nervos :  „Dar nu mai răspunde, dragă, nu poţi să vorbeşti cu regia să întrerupă telefonul ?! ”  „Mirciulică, pa, să trăieşti, am închis eu, păcat că nu mai vrei să vorbim de timpurile bune !” spuse Stoica în telefon.

    Se spune că multe romane de mari dimensiuni conţin mult balast. Chiar şi la Dostoievski există în cărţile lui un fel de pasaje de umplutură. Dar cine va îndrăzni să spună care anume sunt acele pasaje, când nu s-a găsit încă nici un alt prozator care să scrie măcar ceva la nivelul acestui „balast” ? Cartea lui J.M. Coetzee pare a fi un roman scris de Dostoievski, dar în care nu poate fi găsit niciun  fel de balast. Pavel Isaev, un tânăr din Petersburg este găsit mort în împrejurări neclare. Poliţia îl urmărea şi-l suspecta ca făcând parte dintre militanţii mişcării anarhiste condusă de Nechaev. Pavel este fiul vitreg al lui  Fiodor Mihailovici Dostoevski. Chiar al marelui scriitor. Care apare în paginile cărţii ca un om oarecare, nelegendizat, în pragul bătrâneţii, zbuciumat de suferinţe fizice şi sufleteşti, luptând să-şi găsească cât de cât un echilibru dar fiind luat de mereu de valul pornirilor sale. Venise la Petersburg din Dresda după deportarea în Siberia şi fiinţa lui părea dislocată din temelii. Dostoievki este personajul de care se foloseşte Coetzee pentru a demonstra că groaznica  experienţă de viaţă a unui om nu-l întăreşte în înfruntarea vieţii şi a evenimentelor ei. Nu se confirmă deloc teoria lui Nietzche potrivit căreia ceea ce nu te distruge te face mai puternic. Cu toată tristeţea şi deprimarea pe care o simte Dostoievski în faţa morţii lui Pavel, nu se poate să nu se lase ispitit de gazda fiului său, o femeie aflată la sfârşitul tinereţii, văduvă, nu prea frumoasă dar atrăgătoare (în apartamentul căreia se cazează şi el). El nu reuşeşte să dea suferinţei sale un aspect decent dar are de suportat şi propriile atacuri ale cărnii, să-i zic aşa, constatând că delectarea prin contactele sexuale cu femeia care-l găzduia nu este justificată în niciun fel de doliul pe care-l purta după moartea fiului. Coetzee este unul dintre puţinii scriitori care pătrund în esenţa răului, asemeni lui Joseph Conrad şi Dostoievski, plonjând în zone în care, poate, n-ar trebui să se intre. Amanta lui din Petersburg, gazda lui are o fată în vârstă de mai puţin de zece ani, cu  păr bălai şi ochi nevinovaţi. Scenele în care Dostoievki o mângâie duios pe păr pe micuţa faţă sunt scrise în aşa fel încât produc fiori. Sugerează o pornire a adultului de corupere a acestei minore. Dostoievki se simte dezgustat de propriile-i gânduri secrete dar nu poate face nimic să le oprească. În consonaţă cu el, amanta lui şi mama fetei lasă uşa deschisă când fac dragoste, gemetele de plăcere ale femeii nelăsând oricum să doarmă pe inocenta copilă. Sunt arătate în carte câteva personaje ale poliţiei ţariste, interogatoriile absurde, metodele dure şi incorecte. Aceşti poliţişti seamănă leit cu foştii noştri securişti. Luptătorul Nechaev, un precursor al leninismului, este un personaj de neuitat; din bătălia  lui contra regimului ţarist rezultă mai mult victime din propria tabără şi se pare că şi Pavel Isaev, fiul vitreg al lui Dostoievki ar fi fost omorât chiar de Nechaev.

    Pe lângă scrisul foarte bine stăpânit este ceva miraculos de remarcat la această carte şi anume faptul că pare concepută de un mare scriitor rus trăitor în atmosfera friguroasă şi ceţoasă în care este amplasat Petersburgul,  în realitate fiind  scrisă de un autor născut în arşiţa Africii de Sud, la Cape Town.

     Cred că cel mai talentat prozator al nostru din perioada comunistă a fost Petru Dumitriu (născut  8 mai 1924, Baziaş, judeţul Caraş-Severin – decedat  6 aprilie 2002 la Metz, Franţa)

     Petru Dumitriu în  romanul „Cronică de familie” descrie  burghezia noastră din prima parte a secolului 20 şi ceea ce mai rămăsese din aristocraţia vechilor familii, insistând pe anecdotic şi caricaturizare, astfel că personajele, deşi de un farmec şi pitoresc deosebit, sunt  trimise în derizoriu, imorali şi „descompuşi”. Era o lume „putredă” de care trebuia  să ne desprindem rapid, să construim repede blocuri noi şi „omul nou”. Cum să scăpăm de această lume ? Petru Dumitriu a văzut foarte bine metoda chiar la faţa locului, la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. Şi fiind foarte încântat de ceea ce examinase cu ochii săi a scris un roman voluminos – „Drum fără pulbere”, din care rezultă fericirea şi entuziasmul celor care lucrau pe acel şantier, unde în realitate elita politică şi intelectuală românească era făcută pulbere la propriu. În timp ce el, marele scriitor, cobora din „Volga ”neagră, purtând un costum alb imaculat pe care se depunea enervant pulberea şantierului, pe undeva Corneliu Coposu săpa în malul arid, ca să-şi ispăşească pedeapsa pentru îndrăzneala de a fi fost membru de frunte al PNŢCD. De fapt, şi Nicolae Manolescu a arătat în repetate rânduri că scriitorii noştri au avut de multe ori o influenţă ideologică negativă mult mai puternică decât cea a istoricilor şi culturnicilor cu misiune de la Moscova.

    Oare ce-ar fi scris Petru Dumitriu dacă ar fi trăit şi dacă ar fi fost în plină forţă creatoare  acum ? Sub ce forma ar fi fost prezentat Gigi Becali, cel care a încercat să-şi  îndrepte tabla limuzinei Maybach cu ranga ? Sau de un miliardar ca Ţânţăreanu, care a încercat să-şi scoată o măsea legându-se cu o sârmă de clanţa uşii ?? Un reprezentant de la cazinoul Victoria povestea la televizor, că un bogătaş al zilelor noastre, a avut o datorie la joc de 900.000 de dolari. Neavând banii la el, s-a dus acasă cu un taxi şi a dus banii …într-o pungă de plastic de doi lei ! Piedone şi-a procurat carnet de condus camionul, ca să poată să-şi care şpaga !

    Ca să nu mai vorbim de Irinel. Irinel Columbeanu. Acest mic Irinel, care se laudă  pe sticlă că are în proprietate un Rolls Royce, un  Bentley, un Jaguar XJ8 şi o maşină  Lexus GS 430, înşirate doar aşa din ce-şi aducea aminte, fiindcă mai deţine şi altele în garaj, plus că mai o are şi pe  Monica, nu, ea nu e marcă de maşină ci e model  şi soţie şi  nu stă în garaj, ci într-una din somptuasele vile ale lui Irinel şi prin Italia din când în când. Dar cine este Irinel, din punctul de vedere din care oamenii pot fi ceva, adică vedetă de cinema, scriitor celebru, fotbalist, etc., etc. Nu, el nu este nimic din toate astea. Este fiul lui Ion Columbeanu, care a fost secretar general al guvernului României, atât în perioada ceauşistă, cât mai ales încă vreo şase ani după 1990, când noii afacerişti plăteau cu bani grei vreo Ordonanţă de Urgenţă – că stătea marfa în port.

   De cum am intrat în micul bar mi-a atras atenţia un bărbat tânăr, aflat singur la o masă, care-mi făcea de zor semne amicale. M-am făcut că nu-l observ dar norocul lui a fost că nu exista nicio altă masă unde să se aşeze o persoană singură. Era cât p-aci să mă-ntorc spre ieşire când am auzit:
- Turnavitule !
Asta era prea de tot. M-am apropiat de masa lui şi el m-a îmbrăţişat duhnind a alcool după care s-a prăbuşit cu mine cu tot pe scaunul liber. S-a redresat cu greu mormăind „Scuzaţi” după care s-a lăsat pe locul lui. Ţinea în gură o ţigară neaprinsă. Era nebărbierit, cu cearcăne la ochi şi părul vâlvoi. O fată cu şorţuleţ negru se apropie întrebându-mă ce doresc să comand.
- Două votci, răspunse tânărul în locul meu. Fata plecă.
- Dă-mi voie să mă prezint! Corbu! zise el săltându-se de pe scaun şi ţinându-se strâns de mâna mea să nu cadă într-o parte.
- Şi de unde mă cunoşti ? l-am întrebat.
- Din poza de pe blog ! Am ochi de vultur, deşi mă cheamă Corbu ! şi râse singur vreun sfert de oră.
- Dar acolo e făcută aşa, mai în semiîntuneric, ca să nu mă recunoască uşor orice prost !
- Ei, uite că eu te-am recunoscut ! spuse el şi luă brusc o figură tragică. Sunt foarte nefericit !
- Chestia aia cu arderea cărţilor lui Cărtărescu ? am zis eu.
- Nu, frate, aia e clară, n-am făcut eu aşa ceva ! Alta e nenorocirea care m-a lovit!
Am făcut o pauză în care l-am privit întrebător. Credeam că i-a murit cineva. Spuse:
- M-a scos de la scriitori ! şi bietul Corbu începu să plângă.
Fata a adus votcile şi el şi-a scos pentru o clipă ţigara din gură pentru a goli paharul după care şi-a pus-o la loc, tot neaprinsă.
-  N-o aprinzi ?
- Nu, că vreau să mă las. Şi începu să plângă din nou cu hohote zgomotoase ca ale unui om care se îneacă.
- Cine te-a scos de la scriitori, omule ? Uniunea ?
- Ce prostii întrebi ? Care Uniune ? Uniunea Sovietică ? spuse el printre sughiţuri de plâns.
- Uniunea Scriitorilor !
- Nuuu, frate, nuuu ! Persoana aia cu blogul !
- Aha! zic eu. Luminiţa Marcu ?
- Nuuuu…nhuuu…huuuu…
- Andreea Esca ?
- Nuuuuu !
- Spune-mi, cine a făcut mârşăvia asta ?
Hohotele lui se înteţiră. Toată lumea din local se uita la noi.
- Stai omule, linişteşte-te, uite, şi pe mine m-a scos din blogroll şi n-am murit din cauza asta ! am căutat eu să-l consolez. Corbu se-ntinse peste masă şi mă îmbrăţişă cutremurându-se de plâns. Ţigara lui îmi intrase în ureche. L-am împins uşurel la locul lui şi un gând parşiv mi se născu în minte. El se apucă de cap cu mîinile şi începu să scoată un urlet ca de om înjunghiat. M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă tiptil spre ieşire. În spatele meu l-am auzit pe Corbu tânguindu-se „ Nu mă părăsi ! Nu mă lăsa singur ! Viaţa mea nu mai are nici un rost !” . Când am întors privirea spre el am înlemnit. Scosese un pistol pe care-l îndrepta cu mână nesigură spre capul său. Dintr-un salt am fost lângă el.
- Nu trage ! am strigat.
- De ce, mă opreşti tu ?
Şi apăsă pe declanşator dându-şi foc la ţigară, pistolul – destul de mare - fiind de fapt o brichetă. .

    Micul roman a lui  Herman Melville, Bartleby. O povestire de pe Wall Street, constituie o surpriză printre creaţiile autorului celebrei cărţi Moby Dick .

    Un bătrân proprietar de birou de avocaţi angajează un tânăr. Este Bartleby, un bărbat  neobosit, care nu face pauză de prânz muncind de dimineaţă până seara cu un ritm constant, nedând nici un semn de plictiseală faţă de activitatea sa. Nu se plânge de salariu – nu prea mare, de volumul de muncă, foarte mare sau de condiţiile de lucru – un fel de chilie din spatele unui paravan, camera de lucru fiind împărţită cu alţii. Când are timp liber  Bartleby stă mult timp nemişcat, cu mâinile la spate, privind prin fereastră peisajul, adică un zid anost. Nu spune nimic despre nimeni, nu-l caută nimeni. Colegii se uită la el cu oarecare aversiune, fiindcă prea iese în evidenţă prin râvna lui şi prin gradul mic de dorinţe personale. Până într-o zi când se-ntâmplă ceva extraordinar : patronul îi cere un serviciu neînsemnat, să bifeze o listă de clienţi, la care Bartleby îi răspunde impasibil: „Prefer să nu!”. Patronul nu înţelege şi insistă : „Adică nu vrei să faci treaba asta ? ”.  „Prefer să nu o fac !” răspunde Bartleby. „Cum adică ? Refuzi sarcina pe care ţi-o dau ?” „ Prefer să nu o fac !” repetă Bartleby, cu ton egal, impasibil. Ceilalţi salariaţi din firmă asistă la scenă cu gurile căscate. Deşi munceşte în continuare la fel de sârguincios, când patronul îi solicită mici servicii Bartleby răspunde la fel: „Prefer să nu”. Propoziţia are o rezonanţă ciudată, arătând că nu este vorba de o atitudine împotriva celui care-i dă dispoziţii, ci un fel de reacţie profundă a personajului, care parcă se lasă pradă unui impuls interior mult mai puternic decât el. Spune că „preferă” să nu facă o anumită acţiune, indicând faptul că ar putea să aleagă între a acţiona sau nu, între a se supune unei dispoziţii normale venită de la şeful lui ierarhic şi a se revolta, neexecutând ordinul. Dar din evoluţia lui ulterioară rezultă că preferinţa lui este atât de puternică încât face orice, sacrifică totul pentru a-şi satisface preferinţa, la fel ca un drogat căruia i se spune că dacă nu renunţă la narcoticul respectiv va muri – dar el tot nu se opreşte din consumul drogului. Ciudat este şi faptul că la un moment dat, văzându-l că nu prea mai mănâncă , patronul îi plăteşte nişte mese regeşti, pe care el le refuză („Prefer să nu”) precizând :„Dar nu sunt mofturos!”.Tocmai când patronul vroia să-l concedieze, Bartleby îl anunţă că nu va mai lucra nimic. ”De ce ?” „Prefer să nu mai lucrez”. Patronul rămâne descumpănit. Deşi nu mai munceşte deloc Bartleby continuă să vină la serviciu. Sfârşitul povestirii este trist, tragic. Este un  personaj atipic pentru proza clasică, amintind de cele două creaturi care-l aşteptau pe Godot din piesa lui Samuel Beckett. O inacţiune care-şi pierde sensul prin persistenţa ei dezumanizând personajele prin iraţionalitatea lor. 

    La emisiunea de televiziune Parte de carte din 8 iunie 2008 a fost pusă în discuţie cartea lui  Marius Ghilezan, Hoţía la români. Eu sunt împotriva unor astfel de cărţi care aruncă o lumină proastă asupra poporul român. Cristian Tabără a avut doi invitaţi care în încercarea de a se arăta inteligenţi au spus câte ceva care este mult  mai rău decât în carte. Unul dintre ei, Valentin Protopopescu, a spus că românul se duce în excursie în Hawai, îşi cheltuieşte toţi banii, după care se-ntoarce şi fură pentru a avea cu ce să trăiască. Spre deosebire de muncitorul occidental care-şi planifică bani din timp pentru concediu şi se reţine de la cheltuieli mari până în momentul vacanţei. Adică românul năvaleşte mai întâi la distracţie fără să se gândească la consecinţe, pe când occidentalul procedează în mod calculat, neexpunându-se la riscuri financiare. Dar noi suntem latini. Ştim să ne trăim viaţa. Iar viaţa constă în distracţie, fericire, alcool şi petreceri. Noi nu suntem aşa de stupizi ca nemţii care-şi găsesc fericirea în lustruirea metalului până la obţinerea luciului de oglindă. Sau ca japonezii care au plâns pe străzi când li s-a interzis prin Decret să lucreze şi duminica. Românul nostru întârzie  la serviciu, face pauze dese şi munceşte fără spor dacă n-are o masă caldă pe zi la prânz stropită cu vin. Iar dacă are după masă trage un pui de somn până la şase seara când e nevoit să se scoale ca să poată pleca acasă. Productivitatea muncii este mică şi salariile sunt mici. Banii nu ajung pentru pofta de viaţă a românilor. De ce fură românul ? Pentru că n-are. Cu toate că munceşte de dimineaţa până seara el trăieşte în lipsuri. Fură din cauza sărăciei. Ăsta e destinul ţării noastre plasată în menghina unor vechi imperii. Aşa că astfel de cărţi n-ar trebui scrise. Nu avem noi şi aşa destule pe cap ?

    În legătură cu procurarea cărţilor nou-apărute în preajma recentului târg Bookfest 2008,  sunt uimit de faptul că unii aleg Asediul Vienei în loc de Glamorama sau  Caiet de desen de Adrian Chivu în loc de Fugi, Rabbit de John Updike. Şi nu bagă de seamă că a apărut  Maestrul din Petersburg de  J.M. Coetzee sau Plimbarea de  Attila Bartis. Însă am descoperit explicaţia acestor opţiuni de lectură : aceşti cititori sunt nemuritori. Au timp să le citească pe toate. De ce să dea năvală ?  Numai muritorii aleg.

În data de 5 iunie 2008, la Pavilionul 13, din cadrul Salonului de Carte Bookfest, profesorul Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a înmânat Premiile pe anul trecut la cele 10 secţiuni.

   Opţiunile au aparţinut unui juriu format, ca şi anul trecut, din criticii: Gabriel Dimisianu (preşedinte), Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Cornel Ungureanu  şi  Dan C. Mihăilescu.

Premiul Naţional pentru Literatură: George Bălăiţă, 2.756 de euro.
Premiile Speciale: Mircea Cărtărescu, trilogia „Orbitor“, şi Şerban Foarţă, „Cartea Psalmilor“, câte 1.378 de euro.
Proză: Horia Ursu, „Asediul Vienei“, 1.378 de euro.
Poezie: Nichita Danilov, „Centura de castitate“, 1.378 de euro.
Critică literară / Eseu / Istorie literară: Paul Cernat „Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val“, 1.378 de euro.                                 

Dramaturgie: Vlad Zografi „America şi acustica“, 1.378 de euro.
Debut: Alexandra Tomiţă, „O istorie „glorioasă“ - Dosarul protocronismului românesc“ şi Tatiana Dragomir, „Fotograme“, 964 de euro.

    Nu sunt de acord cu privire la modul în care s-au acordat premiile USR. Am convingerea că în afară de Mircea Cărtărescu nimeni nu merita niciun premiu. Sau dacă mergem pe logica acordării - puteau fi date  premii la toată lumea. Nu numai  autorilor prezenţi cu lucrări pe la diferitele edituri, dar şi scriitorilor numeroşi aflaţi în acea sală în acel moment. Am ferma convingere că preşedintele juriului, Gabriel Dimisianu, nu a citit multe din lucrările celor premiaţi precum şi altă literatură de producţie autohtonă contemporană. Şi nici Nicolae Manolescu nu cred că a citit altceva decât opera lui Cărtărescu. Sigur că domnul Profesor este cu totul îndreptăţit să înmâneze distincţiile. Nu înţeleg însă de ce aceste instanţe nu sunt împrospătate cu oameni tineri şi exemplific cu două nume : Cosmin Ciotloş   şi  Elisabeta Lăsconi. Şi mai sunt şi alţii.

   În anul 2027 Rusia redevine o mare putere condusă de un bărbat cu o voinţă de fier. Ordinele lui secrete sunt puse în practică de opricină, o legiune militară cu nume preluat şi continuat cu mare cinste de la poliţia secretă a lui Ivan cel Groaznic. Romanul cuprinde istorisirea lui Komiaga, unul din cei şapte teribili opricinici care făceau parte din acest înspăimântător pluton. Dacă nu ştim cum arată viaţa şi faptele unui actual ofiţer FSB (fost KGB), acum putem afla detalii savuroase, crunte, dezgustătoare ale codului de comportament al acestor călăi moderni, sub pretextul că e vorba de nişte oameni care parcurg o acţiune proiectată în viitor. Tehnica este foarte avansată, telefoanele mobile îţi proiectează în faţa ta imaginea tridimensională a celui cu care vrei să vorbeşti, confortul din clădiri este sofisticat neştiindu -.se de unde vine căldura şi apa caldă, mijloacele de transport sunt ultraperfecţionate, drumurile sunt suficiente, cu benzi speciale libere „pentru guvern”, avioanele şi „mercedesurile” sunt toate de fabricaţie chinezească, armele, drogurile, medicii, operaţiile de prelungire de penis şi tratamentele de întinerire sunt toate de licenţă chinezească. Cu toate  că nivelul de civilizaţie tehnică este avansat, votca, icrele negre şi biciul nu au cum să mai fie perfecţionate : au fost şi vor fi atuurile agenţilor secreţi în veci în Rusia. Acţiunea începe cu pedepsirea unui stolbovoi, un fel de demnitar care vorbise de rău Conducătorul. Atâta i-a trebuit. Trupa de opricinici năvălesc în casa luxoasă a gospodarului, copiii sunt aruncaţi în stradă, stolbovoiul este spânzurat de poartă, soţia lui violată pe rând de bravii luptători - fiind  atenţionaţi „nu până la moarte” - după care este dusă la nişte rude iar frumoasei vile i se dă foc. În timpul reuniunilor de relaxare a opricinicilor conduşi de experimentatul „Tataie”, Conducătorul apare proiectându-şi imaginea lui reală pe perete sau pe tavan şi le vorbeşte direct, dând senzaţia că ascultase din cabinetul lui de la Kremlin tot ce vorbiseră cu o clipă mai înainte; el le dă dispoziţii privind cei care trebuie maziliţi şi trupa chiuie de bucurie.

  La un moment dat Komiaga  trece cu ”merinul” său prin faţa Universităţii din Moscova şi încetineşte să vadă spectacolul. Este biciuit un intelectual. Călăul îi dă omuleţului pantalonii jos, îl întinde pe podium şi-i învineţeşte curul cu lovituri ştraşnice de bici. „Să te tot uiţi ! ”zise destoinicul opricinic, plecând cu regret de acolo fiindcă nu mai avea timp. Scena cea mai şocantă din roman este cea în care opricinicii se duc la baie. Acolo băieţii primesc un drog foarte puternic după care execută o acuplare sexuală în lanţ, după procedeul născocit de „Tataie”. După orgia plăcerilor carnale desfăşurată în modul cel mai „curat” posibil, adică între camarazi, urmează iniţierea unora mai tineri, care trebuie să masacreze un dizgraţiat folosind doar cuţitele. Societatea radiografiată de Sorokin în roman este una în care evul mediu pare renăscut într-o lume supertehnicizată dar mijloacele de manifestare socială par a aparţine unui fascism dus la extrem (dacă asta nu e cumva un pleonasm). O ironie grozavă este remarca lui Komiaga despre epoca sovietică despre care spune că oamenii atunci erau cruzi şi primitivi şi în plus nu aveau nici un Dumnezeu. Acum, adică în anul 2027, societatea rusă arată şi mai sumbru dar biserica este la mare rang.

   Stilul este lapidar, cu fraze scurte,  având impactul unor gloanţe. Modul în care a scris Sorokin această carte este genial. Cu privire la viziunea asupra lumii ruseşti satira este atât de virulentă încât mă miră că încă nu l-au arestat. Pentru că forţa scrierii lui constă în reflectarea unor adevăruri care se regăsesc în esenţa societăţii ruseşti contemporane.   

   În ziua de 27 mai 2008 am participat la  aniversarea unui eveniment cultural important şi anume trecerea unui timp (rotund, spunea cineva) de la  naşterea unei reviste. Orice naştere e un prilej de  bucurie aşa că ne-am ridicat cu toţii în picioare. Însă şeful revistei, un bărbat cu părul alb ca laptele, ne-a rugat să păstrăm un moment de reculegere pentru doi morţi, foşti redactori ai revistei prin anii ‘70. Ne-am aplecat capetele spre covorul cu model din podea,  iar eu, compleşit de înălţimea cupolei sălii şi strălucirea candelabrelor, mi-am făcut şi cruce (de trei ori). Şeful ne-a mulţumit şi ne-a rugat să stăm pe scaunele noastre din piele maro. Eu m-am uitat îngrijorat în stânga şi-n dreapta mea să văd dacă observase cineva că-mi făcusem cruce de parcă-aş fi fost la biserică dar m-am liniştit, nu se uita nimeni la mine decât omul cu camera de filmat de la TV Cultural care mă fixa insistent, deoarece mă aşezasem chiar lângă o personalitate veche şi durabilă din critica noastră literară. După care şeful revistei a început să vorbească despre noua orientare a publicaţiei şi anume spre tineret, intonând : „Dumneavoastră ştiţi cine a fost Mihu Dragomir ? Sau putem să vorbim de…” A fost întrerupt de cineva, nu ştiu cine era, vreo personalitate de perspectivă, o femeie cu părul foarte alb, care a spus că nu putem merge mai departe fiindcă au mai apărut doi morţi. M-am uitat speriat spre uşă dar din fericire nu a intrat pe acolo niciun coşciug purtat pe umeri de tineri scriitori înlăcrimaţi, doamna lămurind situaţia şi pomenind două nume de scriitori mari, foşti redactori ai revistei prin anii ‘75. Ne-am ridicat în picioare şi-am fixat covorul, încercând să-mi ţin mâinile nemişcate (le-am pus la spate). Şeful redacţiei ne-a mulţumit frumos şi a mers mai departe. Adică a reluat fraza de acolo de unde o lăsase : „Dumneavoastră ştiţi cine au fost Mihu Dragomir, Cezar Baltag sau Marius Robescu ? ”. Sincer să fiu pe mine mă cam prinsese. Adică nu prea ştiam cine au fost ! În orice caz, dacă tot era vorba de o revistă de tineri, mă aşteptam să se spună ceva despre unii scriitori precum T.O.Bobe, Răzvan Rădulescu, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, etc. Dar timpul trecea vertiginos şi comemorarea se poticnise cam pe la anul 1975. Acum e adevărat că în literatură lucrurile nu merg aşa cum ai bate din palme. Şeful îşi continuă expunerea sa, când, la propunerea cuiva care nu putea fi refuzat, am mai păstrat încă un moment de reculegere pentru trei morţi. După care, nu ştiu de ce, redactorul şef ne-a mai întrebat odată de Mihu Dragomir. O fată brunetă, aflată în apropiere, s-a ridicat de pe scaun şi i-a şoptit oratorului : „Ne-aţi mai spus asta cu Mihu Dragomir !”  Şeful s-a învârtit în jurul propriului ax şi ne-a privit uluit, şoptind: ”Da, parcă am mai spus…Atunci vă invit pe toţi la un pahar de şampanie !”. În aceeaşi secundă toată lumea s-a ridicat de pe scaune şi s-a bulucit către uşă şi apoi către şuvoiul de şampanie în timp ce eu m-am dus direct la bibliotecă să caut operele scriitorului mult amintit. Bibliotecara dotată cu gene negre şugubeţe şi calculator mi-a aruncat o privire scurtă şi m-a întrebat : „Căutaţi pe cineva ?” eu nearătând a student aşa cum eram transpirat, nervos şi cam bătrân. „Mihu Dragomir” am spus cu ultimele puteri, gândindu-mă că fata va introduce numele în calculator şi pe ecran vor apărea toate lucrările lui Mihu. ”Nu-l mai căutaţi !” mi-a zis ea. „De ce ?” am întrebat buimac.„Nu lucrează la noi !” zise ea, sec. 

    Sigur că nu. Scriitorii consacraţi şi de succes au de regulă nişte venituri ca urmare a faptului că sunt angajaţi în nişte redacţii  sau colaborează pe la diferite publicaţii. Şi bineînţeles scriu articole care oricum sunt mult mai interesante decât ale jurnaliştilor de profesie. Dar oameni care să scrie numai romane sau poezii şi să trăiască exclusiv din ce câştigă prin publicarea lor, nu există în România. E adevărat că şi în lumea largă sunt foarte puţini cei care-şi câştigă existenţa din scrisul cărţilor, şi extrem de puţini cei care s-au îmbogăţit. Cazuri ca ale lui Stephen King sunt rare. El câştigă foarte bine din cărţile pe care le scrie, ultimele publicându-le şi pe Internet reuşind să obţină bani şi de la cei care accesează site-ul său pentru a descărca pe calculatoarele personale  ultimele lui romane. Ca să nu mai vorbim de J.K.Rowling, autoarea lui Harry Potter, care a reuşit să-şi facă  din vânzarea cărţilor sale o bogăţie uriaşă, fiind miliardară  în dolari şi avâd o avere mai mare decât  cea a reginei Angliei. Dintr-o activitate atât de puţin rentabilă cum este publicarea cărţilor, este uimitor cum de există totuşi autori care s-au îmbogătit, având în vedere că mari creatori de romane au murit în sărăcie şi mizerie, ca de exemplu Charles Dikens sau Joseph Conrad. Acesta din urmă a ajuns la un moment dat să închirieze o cămăruţă întunecoasă la subsolul unei clădiri din Paris, imobil la al cărui parter şi etaj locuia o persoană pe care scriitorul Conrad nu o cunoştea şi care avea  apartamente luxoase,  dotate cu tot felul de anexe extravagande, printre care şi o sală de bowling unde se relaxa proprietarul încăperilor. Acesta era nimeni altul decât George Simenon, celebrul autor de romane poliţiste. El care scria câte un roman pe săptămână pe care editorii îl aşteptau cu sufletul la gură, căştiga foarte bine şi-şi putea permite cele mai sofisticate plăceri …

   Sigur că se poate pune problema  genului de literatură şi de cât este aceasta de apropiată de piaţa de consum; pentru că există cărţi care se pot vinde şi în standuri puse în băcănii, de unde cumpărătorii îşi pot încărca un coşuleţ cu câteva pacheţele de brânzeturi fine, biscuiţi, un vinuleţ de soi şi o cărticică de Sandra Brown, Dan Brown  sau chiar vreun Harry Potter cartonat.

   Din încasările de pe romanul „Ion”, Liviu Rebreanu şi-a cumpărat o casă. În prezent nu cred că există vreun autor român de cărţi de valoare literară incontestabilă care să se poată lăuda că  a câştigat  nişte bani în aşa măsură încât să-şi fi putut cumpăra ceva cu ei mai mult decât vreo bicicletă. Ce este de făcut ? Nu ştiu, dar problema acesta nu trebuie să stea în grija autorilor.

   Un aspect ciudat este publicarea de către unii autori valoroşi de lucrări originale pe blogul lor sau pe site-ul, mai ales poezie. Având în vedere că aceşti autori încasează foarte puţini bani pe volumele lor, expunerea gratuită a creaţiilor nou-nouţe pe net este echivalentă cu aruncarea cu bani în populaţie. În plus producţiile nu sunt protejate de dreptul de autor. Stephen King nu ar permite descărcarea gratuită a operelor lui de pe net.

  Este vorba, cred, nu numai de faptul că un poet nu ştie să fie şi un bun manager al activitaţii sale (şi nici nu trebuie) dar şi de un fel de nonşalanţă stranie tipic românească. Este la fel ca un om care abia o duce de pe o zi pe alta dar îşi dăruieşte trecătorilor hainele de pe el.