MAESTRUL DIN PETERSBURG de J.M. Coetzee

      

    Se spune că multe romane de mari dimensiuni conţin mult balast. Chiar şi la Dostoievski există în cărţile lui un fel de pasaje de umplutură. Dar cine va îndrăzni să spună care anume sunt acele pasaje, când nu s-a găsit încă nici un alt prozator care să scrie măcar ceva la nivelul acestui „balast” ? Cartea lui J.M. Coetzee pare a fi un roman scris de Dostoievski, dar în care nu poate fi găsit niciun  fel de balast. Pavel Isaev, un tânăr din Petersburg este găsit mort în împrejurări neclare. Poliţia îl urmărea şi-l suspecta ca făcând parte dintre militanţii mişcării anarhiste condusă de Nechaev. Pavel este fiul vitreg al lui  Fiodor Mihailovici Dostoevski. Chiar al marelui scriitor. Care apare în paginile cărţii ca un om oarecare, nelegendizat, în pragul bătrâneţii, zbuciumat de suferinţe fizice şi sufleteşti, luptând să-şi găsească cât de cât un echilibru dar fiind luat de mereu de valul pornirilor sale. Venise la Petersburg din Dresda după deportarea în Siberia şi fiinţa lui părea dislocată din temelii. Dostoievki este personajul de care se foloseşte Coetzee pentru a demonstra că groaznica  experienţă de viaţă a unui om nu-l întăreşte în înfruntarea vieţii şi a evenimentelor ei. Nu se confirmă deloc teoria lui Nietzche potrivit căreia ceea ce nu te distruge te face mai puternic. Cu toată tristeţea şi deprimarea pe care o simte Dostoievski în faţa morţii lui Pavel, nu se poate să nu se lase ispitit de gazda fiului său, o femeie aflată la sfârşitul tinereţii, văduvă, nu prea frumoasă dar atrăgătoare (în apartamentul căreia se cazează şi el). El nu reuşeşte să dea suferinţei sale un aspect decent dar are de suportat şi propriile atacuri ale cărnii, să-i zic aşa, constatând că delectarea prin contactele sexuale cu femeia care-l găzduia nu este justificată în niciun fel de doliul pe care-l purta după moartea fiului. Coetzee este unul dintre puţinii scriitori care pătrund în esenţa răului, asemeni lui Joseph Conrad şi Dostoievski, plonjând în zone în care, poate, n-ar trebui să se intre. Amanta lui din Petersburg, gazda lui are o fată în vârstă de mai puţin de zece ani, cu  păr bălai şi ochi nevinovaţi. Scenele în care Dostoievki o mângâie duios pe păr pe micuţa faţă sunt scrise în aşa fel încât produc fiori. Sugerează o pornire a adultului de corupere a acestei minore. Dostoievki se simte dezgustat de propriile-i gânduri secrete dar nu poate face nimic să le oprească. În consonaţă cu el, amanta lui şi mama fetei lasă uşa deschisă când fac dragoste, gemetele de plăcere ale femeii nelăsând oricum să doarmă pe inocenta copilă. Sunt arătate în carte câteva personaje ale poliţiei ţariste, interogatoriile absurde, metodele dure şi incorecte. Aceşti poliţişti seamănă leit cu foştii noştri securişti. Luptătorul Nechaev, un precursor al leninismului, este un personaj de neuitat; din bătălia  lui contra regimului ţarist rezultă mai mult victime din propria tabără şi se pare că şi Pavel Isaev, fiul vitreg al lui Dostoievki ar fi fost omorât chiar de Nechaev.

    Pe lângă scrisul foarte bine stăpânit este ceva miraculos de remarcat la această carte şi anume faptul că pare concepută de un mare scriitor rus trăitor în atmosfera friguroasă şi ceţoasă în care este amplasat Petersburgul,  în realitate fiind  scrisă de un autor născut în arşiţa Africii de Sud, la Cape Town.

 

Ce ar scrie acum Petru Dumitriu ?

     

      

           

    

     Cred că cel mai talentat prozator al nostru din perioada comunistă a fost Petru Dumitriu (născut  8 mai 1924, Baziaş, judeţul Caraş-Severin – decedat  6 aprilie 2002 la Metz, Franţa)

     Petru Dumitriu în  romanul „Cronică de familie” descrie  burghezia noastră din prima parte a secolului 20 şi ceea ce mai rămăsese din aristocraţia vechilor familii, insistând pe anecdotic şi caricaturizare, astfel că personajele, deşi de un farmec şi pitoresc deosebit, sunt  trimise în derizoriu, imorali şi „descompuşi”. Era o lume „putredă” de care trebuia  să ne desprindem rapid, să construim repede blocuri noi şi „omul nou”. Cum să scăpăm de această lume ? Petru Dumitriu a văzut foarte bine metoda chiar la faţa locului, la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. Şi fiind foarte încântat de ceea ce examinase cu ochii săi a scris un roman voluminos – „Drum fără pulbere”, din care rezultă fericirea şi entuziasmul celor care lucrau pe acel şantier, unde în realitate elita politică şi intelectuală românească era făcută pulbere la propriu. În timp ce el, marele scriitor, cobora din „Volga ”neagră, purtând un costum alb imaculat pe care se depunea enervant pulberea şantierului, pe undeva Corneliu Coposu săpa în malul arid, ca să-şi ispăşească pedeapsa pentru îndrăzneala de a fi fost membru de frunte al PNŢCD. De fapt, şi Nicolae Manolescu a arătat în repetate rânduri că scriitorii noştri au avut de multe ori o influenţă ideologică negativă mult mai puternică decât cea a istoricilor şi culturnicilor cu misiune de la Moscova.

    Oare ce-ar fi scris Petru Dumitriu dacă ar fi trăit şi dacă ar fi fost în plină forţă creatoare  acum ? Sub ce forma ar fi fost prezentat Gigi Becali, cel care a încercat să-şi  îndrepte tabla limuzinei Maybach cu ranga ? Sau de un miliardar ca Ţânţăreanu, care a încercat să-şi scoată o măsea legându-se cu o sârmă de clanţa uşii ?? Un reprezentant de la cazinoul Victoria povestea la televizor, că un bogătaş al zilelor noastre, a avut o datorie la joc de 900.000 de dolari. Neavând banii la el, s-a dus acasă cu un taxi şi a dus banii …într-o pungă de plastic de doi lei ! Piedone şi-a procurat carnet de condus camionul, ca să poată să-şi care şpaga !

    Ca să nu mai vorbim de Irinel. Irinel Columbeanu. Acest mic Irinel, care se laudă  pe sticlă că are în proprietate un Rolls Royce, un  Bentley, un Jaguar XJ8 şi o maşină  Lexus GS 430, înşirate doar aşa din ce-şi aducea aminte, fiindcă mai deţine şi altele în garaj, plus că mai o are şi pe  Monica, nu, ea nu e marcă de maşină ci e model  şi soţie şi  nu stă în garaj, ci într-una din somptuasele vile ale lui Irinel şi prin Italia din când în când. Dar cine este Irinel, din punctul de vedere din care oamenii pot fi ceva, adică vedetă de cinema, scriitor celebru, fotbalist, etc., etc. Nu, el nu este nimic din toate astea. Este fiul lui Ion Columbeanu, care a fost secretar general al guvernului României, atât în perioada ceauşistă, cât mai ales încă vreo şase ani după 1990, când noii afacerişti plăteau cu bani grei vreo Ordonanţă de Urgenţă – că stătea marfa în port.

 

BARTLEBY. O POVESTIRE DE PE WALL STREET de Herman Melville

        

 

    Micul roman a lui  Herman Melville, Bartleby. O povestire de pe Wall Street, constituie o surpriză printre creaţiile autorului celebrei cărţi Moby Dick .

    Un bătrân proprietar de birou de avocaţi angajează un tânăr. Este Bartleby, un bărbat  neobosit, care nu face pauză de prânz muncind de dimineaţă până seara cu un ritm constant, nedând nici un semn de plictiseală faţă de activitatea sa. Nu se plânge de salariu – nu prea mare, de volumul de muncă, foarte mare sau de condiţiile de lucru – un fel de chilie din spatele unui paravan, camera de lucru fiind împărţită cu alţii. Când are timp liber  Bartleby stă mult timp nemişcat, cu mâinile la spate, privind prin fereastră peisajul, adică un zid anost. Nu spune nimic despre nimeni, nu-l caută nimeni. Colegii se uită la el cu oarecare aversiune, fiindcă prea iese în evidenţă prin râvna lui şi prin gradul mic de dorinţe personale. Până într-o zi când se-ntâmplă ceva extraordinar : patronul îi cere un serviciu neînsemnat, să bifeze o listă de clienţi, la care Bartleby îi răspunde impasibil: „Prefer să nu!”. Patronul nu înţelege şi insistă : „Adică nu vrei să faci treaba asta ? ”.  „Prefer să nu o fac !” răspunde Bartleby. „Cum adică ? Refuzi sarcina pe care ţi-o dau ?” „ Prefer să nu o fac !” repetă Bartleby, cu ton egal, impasibil. Ceilalţi salariaţi din firmă asistă la scenă cu gurile căscate. Deşi munceşte în continuare la fel de sârguincios, când patronul îi solicită mici servicii Bartleby răspunde la fel: „Prefer să nu”. Propoziţia are o rezonanţă ciudată, arătând că nu este vorba de o atitudine împotriva celui care-i dă dispoziţii, ci un fel de reacţie profundă a personajului, care parcă se lasă pradă unui impuls interior mult mai puternic decât el. Spune că „preferă” să nu facă o anumită acţiune, indicând faptul că ar putea să aleagă între a acţiona sau nu, între a se supune unei dispoziţii normale venită de la şeful lui ierarhic şi a se revolta, neexecutând ordinul. Dar din evoluţia lui ulterioară rezultă că preferinţa lui este atât de puternică încât face orice, sacrifică totul pentru a-şi satisface preferinţa, la fel ca un drogat căruia i se spune că dacă nu renunţă la narcoticul respectiv va muri – dar el tot nu se opreşte din consumul drogului. Ciudat este şi faptul că la un moment dat, văzându-l că nu prea mai mănâncă , patronul îi plăteşte nişte mese regeşti, pe care el le refuză („Prefer să nu”) precizând :„Dar nu sunt mofturos!”.Tocmai când patronul vroia să-l concedieze, Bartleby îl anunţă că nu va mai lucra nimic. ”De ce ?” „Prefer să nu mai lucrez”. Patronul rămâne descumpănit. Deşi nu mai munceşte deloc Bartleby continuă să vină la serviciu. Sfârşitul povestirii este trist, tragic. Este un  personaj atipic pentru proza clasică, amintind de cele două creaturi care-l aşteptau pe Godot din piesa lui Samuel Beckett. O inacţiune care-şi pierde sensul prin persistenţa ei dezumanizând personajele prin iraţionalitatea lor. 

 

 

HOŢIA LA ROMÂNI de Marius Ghilezan

      

         

 

    La emisiunea de televiziune Parte de carte din 8 iunie 2008 a fost pusă în discuţie cartea lui  Marius Ghilezan, Hoţía la români. Eu sunt împotriva unor astfel de cărţi care aruncă o lumină proastă asupra poporul român. Cristian Tabără a avut doi invitaţi care în încercarea de a se arăta inteligenţi au spus câte ceva care este mult  mai rău decât în carte. Unul dintre ei, Valentin Protopopescu, a spus că românul se duce în excursie în Hawai, îşi cheltuieşte toţi banii, după care se-ntoarce şi fură pentru a avea cu ce să trăiască. Spre deosebire de muncitorul occidental care-şi planifică bani din timp pentru concediu şi se reţine de la cheltuieli mari până în momentul vacanţei. Adică românul năvaleşte mai întâi la distracţie fără să se gândească la consecinţe, pe când occidentalul procedează în mod calculat, neexpunându-se la riscuri financiare. Dar noi suntem latini. Ştim să ne trăim viaţa. Iar viaţa constă în distracţie, fericire, alcool şi petreceri. Noi nu suntem aşa de stupizi ca nemţii care-şi găsesc fericirea în lustruirea metalului până la obţinerea luciului de oglindă. Sau ca japonezii care au plâns pe străzi când li s-a interzis prin Decret să lucreze şi duminica. Românul nostru întârzie  la serviciu, face pauze dese şi munceşte fără spor dacă n-are o masă caldă pe zi la prânz stropită cu vin. Iar dacă are după masă trage un pui de somn până la şase seara când e nevoit să se scoale ca să poată pleca acasă. Productivitatea muncii este mică şi salariile sunt mici. Banii nu ajung pentru pofta de viaţă a românilor. De ce fură românul ? Pentru că n-are. Cu toate că munceşte de dimineaţa până seara el trăieşte în lipsuri. Fură din cauza sărăciei. Ăsta e destinul ţării noastre plasată în menghina unor vechi imperii. Aşa că astfel de cărţi n-ar trebui scrise. Nu avem noi şi aşa destule pe cap ?

ZIUA OPRICINICULUI de Vladimir Sorokin

      

  

 

   În anul 2027 Rusia redevine o mare putere condusă de un bărbat cu o voinţă de fier. Ordinele lui secrete sunt puse în practică de opricină, o legiune militară cu nume preluat şi continuat cu mare cinste de la poliţia secretă a lui Ivan cel Groaznic. Romanul cuprinde istorisirea lui Komiaga, unul din cei şapte teribili opricinici care făceau parte din acest înspăimântător pluton. Dacă nu ştim cum arată viaţa şi faptele unui actual ofiţer FSB (fost KGB), acum putem afla detalii savuroase, crunte, dezgustătoare ale codului de comportament al acestor călăi moderni, sub pretextul că e vorba de nişte oameni care parcurg o acţiune proiectată în viitor. Tehnica este foarte avansată, telefoanele mobile îţi proiectează în faţa ta imaginea tridimensională a celui cu care vrei să vorbeşti, confortul din clădiri este sofisticat neştiindu -.se de unde vine căldura şi apa caldă, mijloacele de transport sunt ultraperfecţionate, drumurile sunt suficiente, cu benzi speciale libere „pentru guvern”, avioanele şi „mercedesurile” sunt toate de fabricaţie chinezească, armele, drogurile, medicii, operaţiile de prelungire de penis şi tratamentele de întinerire sunt toate de licenţă chinezească. Cu toate  că nivelul de civilizaţie tehnică este avansat, votca, icrele negre şi biciul nu au cum să mai fie perfecţionate : au fost şi vor fi atuurile agenţilor secreţi în veci în Rusia. Acţiunea începe cu pedepsirea unui stolbovoi, un fel de demnitar care vorbise de rău Conducătorul. Atâta i-a trebuit. Trupa de opricinici năvălesc în casa luxoasă a gospodarului, copiii sunt aruncaţi în stradă, stolbovoiul este spânzurat de poartă, soţia lui violată pe rând de bravii luptători - fiind  atenţionaţi „nu până la moarte” - după care este dusă la nişte rude iar frumoasei vile i se dă foc. În timpul reuniunilor de relaxare a opricinicilor conduşi de experimentatul „Tataie”, Conducătorul apare proiectându-şi imaginea lui reală pe perete sau pe tavan şi le vorbeşte direct, dând senzaţia că ascultase din cabinetul lui de la Kremlin tot ce vorbiseră cu o clipă mai înainte; el le dă dispoziţii privind cei care trebuie maziliţi şi trupa chiuie de bucurie.

  La un moment dat Komiaga  trece cu ”merinul” său prin faţa Universităţii din Moscova şi încetineşte să vadă spectacolul. Este biciuit un intelectual. Călăul îi dă omuleţului pantalonii jos, îl întinde pe podium şi-i învineţeşte curul cu lovituri ştraşnice de bici. „Să te tot uiţi ! ”zise destoinicul opricinic, plecând cu regret de acolo fiindcă nu mai avea timp. Scena cea mai şocantă din roman este cea în care opricinicii se duc la baie. Acolo băieţii primesc un drog foarte puternic după care execută o acuplare sexuală în lanţ, după procedeul născocit de „Tataie”. După orgia plăcerilor carnale desfăşurată în modul cel mai „curat” posibil, adică între camarazi, urmează iniţierea unora mai tineri, care trebuie să masacreze un dizgraţiat folosind doar cuţitele. Societatea radiografiată de Sorokin în roman este una în care evul mediu pare renăscut într-o lume supertehnicizată dar mijloacele de manifestare socială par a aparţine unui fascism dus la extrem (dacă asta nu e cumva un pleonasm). O ironie grozavă este remarca lui Komiaga despre epoca sovietică despre care spune că oamenii atunci erau cruzi şi primitivi şi în plus nu aveau nici un Dumnezeu. Acum, adică în anul 2027, societatea rusă arată şi mai sumbru dar biserica este la mare rang.

   Stilul este lapidar, cu fraze scurte,  având impactul unor gloanţe. Modul în care a scris Sorokin această carte este genial. Cu privire la viziunea asupra lumii ruseşti satira este atât de virulentă încât mă miră că încă nu l-au arestat. Pentru că forţa scrierii lui constă în reflectarea unor adevăruri care se regăsesc în esenţa societăţii ruseşti contemporane.