REŢETA GLORIEI de Olimpian Ungherea

    

 

    În librarii şi în anticariate, pe plăcuţele  despărţitoare dintre rafturi, se foloseşte acum  noţiunea de ficţiune în loc de beletristică. Romanele, povestirile sunt incluse în genul ficţiune, iar jurnalele, confesiunile sunt non-ficţiuni. Cu alte cuvinte, romanele sunt invenţii,  pe când memoriile sunt realităţi. Această împărţire în scrieri fiction şi lucrări  non-fiction întreprinde,  vrând nevrând, o ierarhizare în defavoarea romanelor, care ar fi nişte creaţii depărtate de adevăr, în timp ce non-ficţiunile, oricum ar fi ele scrise – de exemplu chiar confesiunile unui criminal necultivat şi agramat, cu manuscrisul corectat de vreo redacţie pentru a putea fi publicabil, sunt în orice caz adevărate şi implicit valoroase. Aşa să fie oare ? Crimă şi pedeapsă  poate fi o scriere mai puţin valoroasă decât o declaraţie a vreunui criminal oarecare în care-şi recunoaşte şi descrie ororile? Sigur, credibilitatea devine una din aspectele de prim ordin pentru cucerirea cititorului.  În epoca noastră mai intervine şi problema timpului. Interesul consumatorului de carte trebuie stârnit de la primele fraze şi întreţinut. Nimeni nu mai are răbdarea să citească descrierile lui Balzac. În acest context, scrieri care apar drept istorii, în realitate fiind ficţiuni capătă dintr-o dată o importanţă deosebită  din punctul  de vedere al  popularităţii lor. În cartea Reţeta gloriei de Olimpian Ungherea, de exemplu, multe personaje din lumea contemporană sunt uşor recognoscibile. Dar nici din această carte, nici din altele de aceeaşi factură ale aceluiaşi autor nu rezultă fapte şi situaţii care să câştige valoare prin verosimilitate. Domnul Ungherea, la o discuţie televizată a fost întrebat  cine-a a condus România după 1989? Sigur, întrebarea viza persoane cunoscute, aflate în centrul puterii politice oficiale, dar Ungherea s-a referit la masoni, la eminenţe cenuşii, la conspiratori puternici şi complet necunoscuţi publicului. Bazându-se probabil pe ideea că o informaţie cu cât e mai aiurea cu atât este mai uşor înghiţită de majoritatea oamenilor, a spus că România a fost condusă după 1990 – şi până-n prezent de un prieten de-al său, fost profesor, pensionar în prezent, un om foarte bogat. Pensionar bogătaş !! Aruncând o privire complice telespectatorilor dar aşteptând parcă şi multe mulţumiri pentru destăinuirea făcută (în realitate n-a spus nimic, nici măcar vreun nume), Olimpian Ungherea şi-a aranjat pulpanele hainei în jurul corpului într-un gest de mare mulţumire de sine şi probabil de cifra de vânzări datorată marilor „dezvăluiri” cuprinse în cărţile sale.  Scrierile de felul celor de mai sus poartă amprenta ideologiei în care s-au format oamenii de acest gen, de promovare al unor minciuni sfruntate, lucrări  pe care ei reuşesc să  le  valorifice acum în mod capitalist, cu tiraje şi încasări substanţiale.