In Paris

Sunt in Paris. Este un oras mai mare decat Bucurestiul, cu turnuri de fier inalte si inutile si monumente inchinate invalizilor din care se mai vad si astazi prin fata magazinelor. Dambovita lor foarte mult largita, are pe ea multe barci din flota lor locala pe care n-au vandut-o inca. Sunt multe pasarele a la Videanu, parcuri si gradini bine sistematizate. Daca Bucurestiul putea fi numit Micul Paris, capitala Frantei normal trebuia numita Marele Bucuresti. Am sa revin cand am sa reusesc sa ies din metrou petru ca odata intrat acolo poti sa te plimbi toata noaptea - astia uita sa-l inchida- si tinerii sunt multi si petrecareti cu chitare si fete cu sticle de vin sub bluze, de iti e mai mare dragul. Voi pune si niste poze. Deocamdata am vazut numai Arcul de Triumf - copiat de la noi - inainte de a intra in metrou.

Din ce trăiesc bloggerii ?

   Blogăritul nefiind o meserie  nu se poate câştiga bani din el. Cel puţin eu nu consider că se poate cineva întreţine (viu) din aşa ceva, chiar dacă îşi pune o reclamă pe blog. Bloggerii sunt jurnalişti, scriitori, scriitori în devenire, miştocari, oameni de diferite profesii dar cei mai mulţi sunt elevi şi studenţi. Sau tineri cu diferite joburi. Foarte puţini bătrâni – da’ buni, dom’le, buni ! La prima vedere modul în care ai asigurată existenţa nu influenţează felul în care scrii pe blog. Dar dacă ai bani poţi să-ţi cumperi cărţi, poţi să călătoreşti şi oricum ţi se deschide mintea. E adevărat că unii tot bigoţi rămân. Sau poţi să ai bani dar să nu ai timp.Cel mai bine este să ai resurse financiare dar să dispui şi de timp liber. Un blogger din această categorie este avantajat. El poate fi mereu prezent pe blogul lui şi asta aduce trafic. Sunt unii care au o reţetă simplă pentru a realiza un trafic mare : postări cu subiecte simpluţe, astfel încât să poată să participe cât mai multă lume. Mai există genul de blog precum „Piţipoanca”, vulgar, cu umor de joasă categorie dar agreat de foarte multă populaţie. Citind mai multe bloguri m-am întrebat din ce trăiesc blogerii respectivi: din salariu, din veniturile realizate ca patron la o firmă, din activităţi independente, din moşteniri, etc. Eu trăiesc din salariu. Voi din ce trăiţi ?  

Revista presei culturale la TV Cultural, nerecomandată cardiacilor

     

 

  

   Un aspect ciudat îl constituie modul în care la TVR Cultural este prezentată revista presei culturale. Doi tineri, Andrei Văcaru şi Camelia Drăghia reuşesc să ne dea serioase bătăi de inimă. De exemplu, Andrei Văcaru  apare de după vreun copac şi spune : „ Iată ce scrie în Observatorul cultural de săptămâna aceasta: că nu se mai poate suporta….” Dar tocmai atunci prin faţa lui Văcaru trece o basculantă şi nu se mai aude nimic. Nu se mai vede nici textul pentru că vorbitorul  ţine în mână revista. Sau ea, fata, Camelia Drăghia, cu ochi alunecoşi,  alunecă pe acoperişul de pe Biblioteca Naţională (ce-o fi căutând acolo ?!) ţinându-se cu o mână de sandale şi cu cealaltă de „Cultura”, încercând să citească ţinându-şi cu greu echilibrul, un text despre Mircea Cărtărescu. Sau despre Mircea Nedelciu. Sau despre Mircea Cel Bătrân. În cadru apar nişte muncitori şi-o schelă şi fata dispare, luând „Cultura” cu ea. Pentru că dacă o lăsa în dreptul ecranului  puteam să citim şi noi, telespectatorii, articolul. Vine din nou el. Stă în mijlocul unei fântâni arteziene, într-un loc protejat, chiar pe un pietroi din mijloc, iar şuvoaiele sar în jurul lui. Astfel, poate să citească ce vrea. Nimeni  nu-l va putea atinge. Prezintă o cunoscută revistă culturală din nordul ţării. Sau din sudul ţării. Deodată e-ntrerupt de fată, care e în apă. În apa mării, fiindcă ne arată o revistă din Constanţa. Articolele prezentate devin tot mai palpitante. Valurile care se apropie sunt tot mai mari. Oare ce-o să se mai întâmple ?  

Lupii tineri cu părul roşu

     Se produce un fenomen de neînţeles : predarea ideilor unor oameni depăşiţi de vremuri – exemplu Dan Voiculescu, către alţii mai tineri, care nu au nici un motiv să ţină partea vechilor comunişti, deoarece n-au apucat vârsta pentru îndobitocirea respectivă. De fapt  îndoctrinarea din comunism a avut atâta succes nu datorită spectacolelor de la televizor cu preafericiţii din capul statului, ci a modului de trai. Dacă un măcelar trăia bine atunci, este acum imposibil de convins că majoritatea nu avea  salam pe masă.O explicaţie a atitudinii tinerilor lupi cu părul roşu rezidă din ceea ce au moştenit  (material sau ca mod de gândire) de la anturajul lor de după 1990, părinţi, mătuşi, etc. Creditele nerestituite venite pleaşcă spre taţii lor, (de la  Bancorex, etc.) i-a convins că e bine şi acum „în capitalism”, cu condiţia să-l asculte orbeşte pe şeful de partid că alfel le ia casa, limuzina şi gagica. Şi ce mare lucru să-l perie puţin, că doar altceva tot n-au ce face ?! Că doar n-o să-l citească pe rusul ăla de Tolstoi, care ne dă gaze naturale aşa de scumpe.

   Cum se poate face o tranziţie de „valori” de la bătrâni către tineri ?  Iată o scena dintr-o frumoasă zi de duminică:

   -  Acum, draga mea fiică, pentru că ne-am reunit cu toţii la masă, vreau să vă spun ceva, spuse tatăl. Nu trebuie să porţi un singur nume. Aduce ghinion, duce la o identificare uşoară şi te face vulnerabil. Mie de aici încolo – domnul V. privi peste gardul vecinului , - să-mi spuneţi „Croco”.  

   -  De aici mai încolo de grădina care se vede în zare, a domnului Becali?   întrebă ginerele.

   -  Mă refeream la timp. Sau puteţi să-mi spuneţi Dorin. Şi ăsta este un nume foarte drag mie.

   -  Dar când să-ţi spunem Croco şi când să-ţi spunem Dorin ? întrebă fata.   

   -  Dimineaţa îmi spuneţi Croco  iar după-amiaza îmi spuneţi Dorin.

   -  Dar noi nu te vedem niciodată dimineaţa.

   -  Nu contează ! Important este ceea ce am hotărât ! Dar cel mai important nume al meu este şi va fi FELIX !

  Apare femeia care servea masa, o doamnă care lucrase la firma Crescent, stilată şi tacticoasă, cunoscătoare a  trei limbi străine, doctorat în Cipru, care spuse :

   -  A venit domnul Sergiu !

   -  Aha ! Care domn’ Sergiu ?!

   -  Cel pe care-l cunoaşteţi dumneavoastră de mult !

   -  Păi eu cunosc foarte mulţi oameni cu acest nume ! Sergiu Nicolaescu ?! Sau Sergiu Medar ? Vedeţi, dragii mei, dacă acest om care mă stresează chiar în acest moment plăcut de duminică, dacă ar fi avut un pseudonim ca lumea, să zicem DOMINIC, că tot e azi duminică, ştiam despre cine este vorba ! Adică să-l invit aici în intimitatea familiei mele să-l servesc cu o cafea fără tva, sau să-l trimit în salonul roşu să mă aştepte ? Spune-i să mă aştepte ! Dau eu un telefon şi o să aflu care anume Sergiu este ! De aia vă spun, copiii mei, că trebuie să facem trecerea de la cei bătrâni, dar cu experienţă, conturi şi relaţii, la tinerii maturi, cum îmi place mie să le spun !

  -  Mă scuzaţi că dau buzna aşa, dar am venit să discut de albirea…pardon, de întărirea partidului, de alianţă, am discutat personal cu domnul Ilici !

  -  A, tu erai, Andoane, ce m-ai speriat, uite că m-am şi albit la faţă  ! De ce n-ai anunţat cine eşti ? Luai şi tu un  nume conspirativ ! Alcibiade, de exemplu !

  -  Alcibiade ?! zise Sergiu înspăimântat, uitându-se în stânga şi-n dreapta şi  luând-o la fugă. Degeaba strigă domnul V. în urma lui să rămână să-i dea o cafea cu dulceaţă, sau măcar să afle de la Sergiu  mai în detaliu ceea ce intenţiona acesta să-i  spună.

 

 

 

Fariseii culturii de ieri şi de azi

    Cum se poate explica faptul că oameni erudiţi şi respectabili prin ceea ce au înmagazinat în cap au totuşi o recepţionare ne-logică a societăţii contemporane ? Personalităţi culturale ca Răzvan Theodorescu, Eugen Simion,  Ion Coja,  Dinu Săraru,  Adrian Păunescu şi alţii se pare că nu au înţeles nici până acum că sistemul economic comunist era falimentar ; lipsa competiţiei libere ducea la o creştere continuă a costurilor tuturor produselor şi astfel producţia ajungea la colaps. Nişte oameni care se ocupă de istoria culturilor cu lucrări şi cursuri predate pe această temă pe la diferite facultăţi nu se poate să nu înţeleagă acest adevăr simplu : că o economie închisă, cu preţuri fixate de stat şi producţie cu pierderi planificate, nu poate duce decât la blocaj economic, la moartea producţiei din cauza lipsei de fonduri pentru reluarea ciclului de creaţie. Categoria de oameni care în timpul societăţii noastre dinante de 1989, bine situată în societate, (directori de întreprinderi, de spitale, de edituri, etc.) şi foarte mulţi alţii de prin comerţul exterior, securitate, procuratură, etc., au găsit şi după 1990 mijloace de a-şi rezolva problemele : împrumuturi de la Bancorex, jocul Caritas preferat de parlamentari, credite luate de la bănci create pentru a fi falimentate cu bună ştiinţă (Albina, Columna, Banca Religiilor, etc.). Unii şi-au creat nişte averi pentru care în Occident muncesc  câte trei-patru generaţii.

    Revenind la ceea ce spuneam la început cu privire la unele personalităţi care mai cred şi acum în virtuţile „comunismului şi societăţii socialiste multilateral dezvoltate” dar nerecunoscând acest lucru pe faţă, ci prin anumite idei, ca de exemplu că proprietatea ar fi un moft (Ion Iliescu), că statul ar trebui întărit în această perioadă (Răzvan Theodorescu), nu se poate totuşi ca în sinea lor să nu realizeze că sistemul comunist era bun numai pentru cei care erau în frunte, aşa cum la Caritas au câştigat numai primii depunători, ceilalţi vânzându-şi casele şi rămânând pe drumuri ca să plătească acel câştig  de opt ori mai mare decât suma depusă de cei  informaţi la timp că trebuie să fie pe fază.

    Într-o emisiune a lui Mircea Micu de pe DDTV, invitat fiind Ion Coja, discuţia a alunecat spre eternele teme că suntem conduşi de partide de dreapta care sug sângele poporului, că noi românii  suntem cinstiţi şi buni iar relele vin întotdeauna de la alţii; între timp a intervenit la telefon în direct un oarecare Stoica, un individ  care i s-a adresat lui Mircea Micu:   „Mirciulică !” „Da !” „ Băi Mirciulică, ţi-aminteşti când veneaţi voi la mine pentu pui şi alte alea ?!” „Nu ! Adică da. Adică cine spuneţi că sunteţi ?!” „Hai măi Mirciulică, nu–ţi mai aminteşti când veneaţi la fermă la noi pe timpuri, la Viorel Chiriţă, directorul combinatului?”  Micu spuse: „A, păi zi aşa, da, când veneam noi la Crevedia, cu Vadim Tudor, cu Eugen Barbu, cu Sabin Bălaşa, să luăm pui, contra cost ! ”  „Alo, ce cost ?! Să fim serioşi că nu vă ceream niciun ban !” „N-a că s-a-ntrerupt !” dar  în telefon, acelaşi Stoica tot spunea : „Da, s-a întrerupt că n-aţi mai venit de când e cu plată ….” Mircea interveni : „Uite, domnule Coja, ce păcat, atunci când să vorbeşti cu prieteni vechi mereu se întrerupe legătura telefonică şi nu se mai poate discuta….”Dar se aude foarte bine !” spuse domnul Coja. Chiar dacă s-ar mai putea mai puţine telefoane d-astea în emisiune domnule Micu, că eu n-am apucat să spun mai nimic despre Tăriceanu, care se duce foarte des la Budapesta, pentru complotul …”. Fu întrerupt de vocea de la telefon „Şi venea şi Fănuş, şi Claudiu Tănăsescu, şi mâncau şi beau şi luau şi la sacoşă” „Alo, cine eşti domnule? Contra cost ! ” „Ce cost, Mirciulică, să fim serioşi ! Păi era pe vremea cealaltă ! Nu plătea nimeni nimic, ce, eram proşti ??” „Alo, domnule, te rog să termini, nu te cunosc !” Ion Coja intervine nervos :  „Dar nu mai răspunde, dragă, nu poţi să vorbeşti cu regia să întrerupă telefonul ?! ”  „Mirciulică, pa, să trăieşti, am închis eu, păcat că nu mai vrei să vorbim de timpurile bune !” spuse Stoica în telefon.